miercuri, 11 martie 2015

Jocuri de scenă


In ultima saptamana la 3 castinguri(doua in Bucuresti si unul aici) mi s-a raspuns
 "Te sunam noi!" . Pana la urma o sa incerc sa imi gasesc ceva de lucru: casier pe la  pe la vreun magazin,chelner ,poate,cine stie,o sa intreb si pe la vreo spalatorie de masini, ori pe santier...ce? mai conteaza ca sunt  salahor atata timp cat primesc niste bani?........
  - Uite cine a venit! Domn` actor. Ce faceti domn`le? Cum merge ?
  - Salutare si tie , tata. Merge bine , cum sa mearga?
  - Da? Ma bucur. Si salariu` ? Prin mana , ca de obicei? Iar l-ai dat pe mucosi?
  - Mitica! Nu-l asculta , puiule, e foarte bine ca ajuti copiii. Dar totusi,acolo un banut al tau de-o parte sa se stie , mamica , stii si tu cum se spune " cine-mparte , parte-si face" .
  - Da,mama ai dreptate, dar ii iubesc prea tare pe copiii aia, cum se dedica ei intru totul si cum lupta sa progreseze!...Trebuie sa recunosc ca ma eschivam in toate felurile posibile sa nu se uite in ochii mei si sa se prinda ca ceva este in neregula.
  - Lasa-l , Eleonoro! Sa nu profite acum de salariu, ca vede el cand o da faliment teatrul si o sa dea ca taunele fara cap din colt in colt ca nu are chior de ban! Macar ne obisnuieste de pe acum , ca oricum ar fi, pensia tot ti-o mananca aproape toata, el singur.
  E clar...tata cred ca s-a prins care-i smenul si acum ma tachineaza ca sa cedez psihic si sa marturisesc tot,dar nu voi face niciodata asta!
  - Da,tata,ai dreptate . Teatrul a dat faliment si eu sunt muritor de foame de 5 luni, dar nu v-am spus nimic pana acum.
  - Tupeist ca ma-ta! Treci si mananca si lasa prostiile! Vezi ca a facut ma-ta pilaf de orez.
  In sfarsit o mancare consistenta dupa atatea zile de oua ochiuri , shaorme si cartofi pai.
  - Aa,nici nu prea mi-e foame ca tocmai am mancat la un restaurant inainte sa urcam in tren...a fost delicios,plus ca am comandat vreo doua portii..dar o sa mananc doar pentrul gustul irezistibil al pilafului facut de mama.
 Dupa ce am spus acestea , am mancat aproape tot pilaful facut de mama si imi dadeam seama cat de disperat dupa mancare fusesem, si ma ingrijoram pentru mine insumi nestiind ce imi va rezerva viata in continuare;stiam un singur lucru: daca nu ma suna de la niciun casting,sau nu imi reuseste nicio miscare, cine stie ce tampenie sunt in stare sa fac,cum ar fi sa fac alta facultate,sau sa ma angajez pe santier.
  - Nu ti-e foame dar lasi omul flamand,ca-i mananci toata mancarea! Mi-a zis mama pe tonul ala al ei , pe care poate sa ma si injure ca nu pot sa ma supar.
  - Trebuie sa recunosc ca ti-a iesit impecabil. Este foarte bun. Si crede-ma ca abia m-am abtinut sa nu ti-l mananc pe tot.
  - Puteai sa il mananci, ca oricum stiam cat iti place asa ca am avut si planuri de rezerva.
  - Ei,haide , ca nu sunt asa mancau.
  - Ba bine ca nu! Mai aveai putin si mancai si fundul farfuriei. Se baga in seama tata cu vesnicul lui sarcasm rautacios;inca am impresia ca el stie de fapt situatia mea,dar tac, nu bat niciun apropo.
  - Ehei ,tata, pacat ca nu tine de foame ca l-as fi mancat.
  - Caraghios mai esti,daca vrei sa te odihnesti sa spui,ca te lasam pe tine pe canapea si mergem noi pe fotolii.
  - Multumesc,cred ca intr-adevar o sa ma intind putin.
Parca si uitasem cum e sa dorm pe canapeaua mea.Poate ca pe patul cu saltea moale si confortabila a lui Gore.. Ce-mi trebuie? Uite aici pat de om sanatos: daca supravietuiesti o noapte in el, inseamna ca o sa ai o viata lunga. S-a uzat tot buretele si materialul a ramas doar pe blana de desub..parca eram condamnat sa dorm pe patul ala,pentru mine era ca o sentinta. In somn am avut un vis: se facea ca eram pe o scena;nu era o scena mare,dar macar era o scena. Oamenii ma apreciau,chiar daca eu de fapt taceam. Se facea ca taceam cu atata pasiune incat reactiile publicului alternau in functie de starea mea sufleteasca:si anume atunci cand prin mine trecea un fior de melancolie,tristete,cand toate corabiile mi se scufundau, publicul aproape ca izbucnea in plans...aveau fetele triste,ochii umezi si isi trosneau degetele de emotie,iar cand sentimentul trecea la extrema cealalta si devenea unul pozitiv, de speranta si optimism si parca aveam o aura de bucurie in jurul meu, publicul radea cu lacrimi de felul in care tac,atata emotie puteam sa transmit cu o simpla privire si cu tacerea mea. Parea asa real,e ca un ideal pentru mine sa pot ajunge sa fac asta,potential am, scena si public nu am.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

javascript